Rechinul și peștișorul. Sau cum ajungi să îți pui singur forța-n cui

În urmă cu ceva timp citeam despre un experiment, pe care îl reproduc, pe scurt, din amintiri. Cercetătorii au pus, într-un bazin, un rechin tânăr și viguros. Un exemplar sănătos și foarte reușit. La mijlocul bazinului au pus un ecran separator, transparent și rezistent. Iar în partea cealaltă a bazinului, au pus un peștișor. Rechinul, în mod natural, se repede să îl mănânce, dar ecranul transparent își face datoria și rezistă. Rechinul se agită, dar după ce dă de câteva ori cu botul de separator, se potolește. Cercetătorii scot peștișorul din bazin, iar a doua zi dimineață repetă experimentul. Bineînțeles că rechinul, mai hămesit, se repede, dar după ce se lovește bine de câteva ori de ecran, se calmează și se retrage. Iar cercetătorii scot, din nou, peștișorul din bazin. Experimentul continuă, dimineață după dimineață și, pe măsură ce trec zilele, rechinul devine din ce în ce mai dezinteresat de peștișor, mai apatic. Până când, într-o zi, decide că nu mai e cazul nici măcar să încerce să atace. A doua zi, cercetătorii scot ecranul separator și dau drumul peștișorului. Iar rechinul, care probabil păstra vie amintirea durerilor de bot din ciocnirea cu ecranul separator, îl ignoră total pe peștișor.

Sigur, rechinul din poveste nu este decât un biet rechin. El nu are talentul nostru de a reacționa la diversele piedici pe care le întâlnim. Și nici de a dezvolta foarte rapid comportamente (unele foarte păguboase) ca urmare a disconforturilor trăite. Întrebarea este: câte dintre aceste piedici din trecut mai există cu adevărat în realitate?

Photo by Marcelo Cidrack on Unsplash