Articole
Ce facem cu copiii noștri?
mart.
Am avut ocazia sa merg într-o școală (la o clasă a III-a, poate că este important în poveste, din punctul de vedere al vârstei copiilor), într-o vizită „oficială”, cu o televiziune. Și cum nu aveam prea multe de făcut, în timpul în care se filma reportajul, m-am uitat la fețele copiilor. Am rămas înmărmurit. Fiecare avea ceva extraordinar. Unul mai special ca celălalt, toți strălucitori. Am văzut niște priviri sclipitoare de inteligență, expansive și dornice de a primi și de a da înapoi tot ceea ce este mai minunat în lume. Greu de spus în cuvinte…
Cum reușim să „stricăm” noi, ca societate, aceste priviri, această dorință deschisă a lor, de a participa la o lume curata, așa cum a vrut Dumnezeu să fie această lume (dovadă Potopul)? Cum reușim să distrugem (inițial am vrut să spun „actualizăm prin educație”) acel zâmbet, care poartă în el speranța pe care noi, ca adulți, ne-am „vândut-o”, atunci când „am înțeles” ce credem noi că înseamnă lumea adulților?
Se pare că ne naștem cu puține frici (din ce am auzit, ancestrale ar fi frica de sunete puternice și frica de înălțimi – poate greșesc, nefiind specialist) și acumulăm din ce în ce mai multă frică, pe măsură ce avem impresia ca tot ceea ce avem mai important este carcasa în care viețuim. Pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul apariției noastre, acel moment divin în care îngerul pune sufletul în embrionul care urmează să devină un om, devenim mai atașați de trup și de nevoile acestuia. Cu excepția „perioadei de grație”, care este copilăria… Până la urmă, este de înțeles. Probabil că și melcului i-ar fi greu să își piardă casa, mă gândesc.
Suntem educați cum să „supraviețuim în această lume” și „să avem succes”, de către niște părinți care au fost, și ei, educați de niște părinți la rândul lor. Care și ei au fost educați de niște părinți, și așa mai departe. Singura problemă care apare este că, de obicei, copiii nu se identifică în mod conștient cu valorile părinților lor (păstrează doar elementele dobândite inconștient în perioada educației). Noi, părinții, spunem că ei sunt „altă generație”. Ei spun că lumea este altfel decât știm noi, părinții. Nu comentez nimic aici. Cred că toți am trăit acest lucru, la vremea noastră.
Am o singură rugăminte: nu proiectați asupra copiilor fricile voastre! Încercați să recunoașteți, încă de la început, minunea din ei, mai ales ca ați contribuit la asta! Încurajați-i permanent, arătați-le iubirea (pe care o aveți, cu siguranță) și nu încercați să faceți din ei ceea ce voi nu ați reușit să fiți. Poate nu li se potrivește…
La final, un text, mai mult decât inspirat, pentru cei care nu îl cunosc deja:
„Copiii voștri nu sunt copiii voștri.
Ei sunt fiii și fiicele dorului Vieții de ea însăși îndrăgostită.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Și, deși sunt cu voi, ei nu sunt ai voștri.
Puteți să le dați dragostea, nu însă și gândurile voastre,
Fiindcă ei au gândurile lor.
Le puteți găzdui trupul, dar nu și sufletul,
Fiindcă sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine, pe care voi nu o puteți vizita nici chiar în vis.
Puteți năzui să fiți ca ei, dar nu căutați să îi faceți asemenea vouă,
Pentru că viața nu merge înapoi, nici zăbovește în ziua de ieri.
Voi sunteți arcul din care copiii voștri, ca niște săgeți vii, sunt azvârliți.
Pe drumul nesfârșirii Arcașul vede ținta și cu puterea Lui vă încordează, astfel ca săgețile-I să poată zbura iute și departe.
Și puterea voastră, prin mâna Arcașului, să vă aducă bucurie,
Căci, precum El iubește săgeata călătoare, tot la fel iubește şi arcul cel statornic.”
Kahlil Gibran, Profetul. Sursa: http://poetii-nostri.ro/khalil-gibran-despre-copii-poezie-id-16728/
Photo by Kevin Gent on Unsplash